Fiind sambata, zi libera pentru clasa muncitoare (cu norma de 40 de ore/saptamana), am purces dis de dimineata la plantatia de vitis vinifera personala, mostenita pe linie paterna si situata undeva pe malul Dunarii, intr-o localitate cu populatie majoritara sarba, recunoscuta in Caras Severin si Timisoara pentru productia de vin "de casa" (din ala curat, sanatos, foxat si cat mai acru' daca nu bagi zaharina).
Cam toate plantatiile cu vita de vie (atat cat au mai ramas) dateaza de la inceputul aniilor '50, odata cu instaurarea colectivizarii si a "societatii cooperatiste", mai exact "celebrele" C.A.P.-uri (cooperativa agricola de productie) in care era angrenata majoritatea populatiei rurale. Mentalitatea c.a.p.-ista fiind des intalnita chiar si azi (din pacate), la aproximativ doua decenii de la repunerea in posesie a fostilor proprietari de terenuri; mentalitate care suna cam asa : "bunurile tale sunt si ale mele sau ce e al tau, e si al meu", multi dintre nostalgicii acelor vremuri preferand sa se aprovizioneze in continuare din proprietatiile vecine.
Taranul roman si cu precadere cel din Banat, nu a reusit sa ramana in istoria economiei noastre prin calitatiile lui de strateg in domeniul marketingului agricol, poate cel mult ca un bun pastrator al proverbului " ce am luat pe mere, am dat pe pere". Perioada postdecembrista a confirmat din plin lipsa oricarei initiative de consolidare pe un anumit segment al productiei agricole, singura preocupare a fost distrugerea totala a tot ceea ce amintea de structura fostelor c.a.p.-uri.
De "furia" noilor improprietariti nu au scapat nici plantatiile viticole, sute de hectare cu vita nobila au fost distruse doar pentru a lua acasa stalpii de beton si sarmele de sustinere, prazi aparent valoroase pentru acele vremuri, menite sa ingradeasca miile de parcele si tarlale care de care mai minuscule, impartite cu toporul si furca intre mostenitorii proprietarilor dinaintea colectivizarii.
Din viile ce serpuiau in vecinatiile orasului Moldova Noua si satelor dimprejur nu a mai ramas nici un singur butuc, elementele de sustinere au fost furate rapid iar plantele au fost taiate si incendiate pentru a lasa loc pasuniilor si balariilor atat de caracteristice noului avant agro-western-mioritic. Daca in 1920 specialistii adusi din Franta, de conducerea locala a acelor vremuri, stabileau soiurile de vita de vie, ce aveau sa inobileze dealuriile scaldate din plin de soare si reflectate in apele Dunarii,... in 1990 o alta generatie de "specialisti" fidela motto-ului "timpul trece, plata merge, noi cu drag dormim !", hotarau noua directie vinicolo-bahica : ceva butuci hibrizi ramasi de la vechiul regim (ca tot nu trebuie stropiti) pentru un vin fiert pe timp de iarna, si in rest pruni ... pentru ca rachiul (mai tarziu vodca si romu') intinereste omul.
Rumegand astfel de ganduri in propria-mi bila, la un moment dat observ un "beculet" aprins (ceva in genul celui folosit de Pavlov pt cainele ala super inteligent). Cu mintea-mi stransa in jurul noii surse de "lumina", imi sclipii o umbra de idee : ce ar fi sa incerc si eu o mica plantatie cu soiuri mai boieresti ? ca deh, Othelle, Isabelle si alte hibriditati postfiloxerice are toata lumea.
Zis si bine gandit (in sinea mea) momentan ... dar pana la facut mai e cale lunga, imi sopti din zbor o mierla pofticioasa (amatoare de syrah de la Recas si de dornfelder made in Oprisor :).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu